LumeaLive.com » STIRILE ZILEI » Interviu DAN PURIC: „Noi, ca popor, trebuie să ne retragem în munţi – în cultură. Altfel, ne calcă gorilele cu jeep-ul”

Interviu DAN PURIC: „Noi, ca popor, trebuie să ne retragem în munţi – în cultură. Altfel, ne calcă gorilele cu jeep-ul”

Articol preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare): Dan Puric, „Marele Mut” (aşa l-au numit chinezii), a cărui expresivitate uluitoare înnobilează străvechea artă a pantomimei, este un vorbitor extrem de nuanţat, pe suportul unei gândiri surprinzătoare şi complexe. De aceea, mai mult decât orice consideraţie din afară, pe Dan Puric îl definesc cel mai bine propriile fapte şi propriile vorbe.

Această formidabilă locomotivă de imagine a României n-are probleme cu atingerea performanţei, ci cu obţinerea diurnei. Din fericire pentru noi – şi din nefericire pentru trepăduşii pseudoculturii – Dan Puric este (încă) tânăr, puternic şi extraordinar de motivat în ceea ce face. Luptă singur pentru promovarea “brandului România”, deşi nu e luat în considerare de proiectele Ministerului Culturii și Identității Naționale.

Un interviu cu Dan Puric, dacă eşti acordat pe frecvenţa lui de emisie, devine, în mod fatal şi fericit, o tulburătoare maieutică despre adevărurile fundamentale ale lumii în care trăim, văzute de pe scândura scenei pe care trudeşte. “Când faci un bine pentru ţară – spune el – nimeni nu-l recunoaşte. Este ca într-o caricatură dintr-un ziar franţuzesc: o mamă scapă copilul din braţe într-un râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, îşi riscă viaţa, sare în râu şi salvează copilul. Vine mama copilului şi, în loc să-i mulţumească salvatorului, îl întreabă: „Dar basca unde este?”. Ei bine, asta mi s-a întâmplat mie, timp de 20 de ani, cu autorităţile din România: mă întrebau de bască. Şi-mi dădeau diurna după ce mă întorceam din străinătate. Ba îmi mai scoteau şi ochii, că mi-au făcut o favoare, lăsându-mă să plec, să joc la Teatrul Regal din Anglia”.

“Capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură”

– V-aţi raportat vreodată la dimensiunea economică a actului de creaţie artistică pe care îl comiteţi?

– Înainte de toate, trebuie făcută o trecere în revistă a schimbării de context istoric. Este evident că, după 1989, teatrul, arta în general, a funcţionat conform statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o instituţie de supravieţuire. Elementul de viaţă era nul. În acest sens, trebuie să ne gândim la două etape: până în 1989 şi după 1989. Până în 1989, destinul profesionalismului şi al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea politică fiind monocefală, confisca valorile, pentru a se legitima prin ele, le instrumenta în scopuri ideologice, propagandistice, pe ideea de naţionalism comunist sau de comunism pur şi simplu.

– Naţionalismul comunist nu e cumva o aberaţie, o struţo-cămilă? Căci, se ştie, comunismul este în esenţă cosmopolit, internaţionalist, iar naţionalismul ţine mai mult de doctrinele de dreapta…

– Cei care au inventat comunismul l-au făcut iniţial internaţionalist. Pe parcurs li s-a stricat jucăria şi s-a ajuns la naţionalismul de tip comunist, care este diferit de naţionalismul creştin-ortodox sau cel de tip masonic.

– Adică la un naţionalism “de partid şi de stat”…

– Exact. Aici, condiţia artistului era una de lagăr. El era folosit pentru a preamări, pentru a lăuda. Doar zona de divertisment era ceva mai liberă, dar şi aceea era cenzurată. Asta nu înseamnă că, în aceste condiţii, nu s-au produs opere de artă, chiar în zonele de cenzură. În clipa în care, în 1989, s-a spart zidul şi am intrat în neocomunism, iar “eşalonul doi” a devenit mafie, forţă economică, n-a mai fost nevoie de propagandă prin sectorul artistic. Valoarea a fost lăsată de izbelişte, nu mai prezenta nici un interes, căci capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură.

certitudinea 4

Căutați nr 4 al ziarului CERTITUDINEA în toate chioșcurile de ziare din țară și la magazinul LUPUL DACIC din Centrul Vechi al Bucureștiului, pe strada Smârdan nr 28

“Haimanalele politice n-au avut nevoie de legitimarea prin artă”

– S-a întâmplat atunci un contrafenomen care ţine de antropologia culturală: tot ce a fost pseudo-cultură înainte de 1989, tot ce a fost de proastă calitate (“Cântarea României” de exemplu, dar nu în totalitatea ei, căci s-au petrecut acolo şi lucruri bune), a ieşit la vedere, s-a cristalizat şi a creat o piaţă. O piaţă falsă, o piaţă a nonvalorii.

– A amatorismului?

– Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine să-l jignim, căci el reprezintă o fază a dezvoltării artistice. Şi eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piaţă a nonculturii.

– Caracterizaţi în câteva cuvinte noncultura.

– Promiscuitate, pornografie, kitsch.

– Ce s-a întâmplat cu valorile culturale? Cum au supravieţuit?

– Cum spuneam, oamenii noştri politici – haimanalele politice, de fapt – n-au mai avut nevoie de legitimarea prin artă. În aceste condiţii, marii artişti, dezamăgiţi şi deprimaţi, s-au retras în instituţii bugetare, cu economii de tip primitiv, în care toată lumea este egală. În zona de subzistenţă economică, mai exact. Iar în zonele performante, de televiziune să zicem, au apărut oameni de calitate îndoielnică din toate punctele de vadere.

– România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă pe acest spaţiu al culturii?

– Nu putem să aruncăm această vină numai pe spatele României, pentru că procesul de mitocănizare e internaţional. “Familia Bundy”, sitcomurile, toate cultivă instinctele gregare. Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional. Mai există şi o problemă de antropologie culturală: nivelul cultural al unei ţări are legătură cu gusturile conducătorilor politici şi ale liderilor economici. Ei bine, aceşti lideri, cei din ’90 încoace, vor manele. De fapt, cultură de tip manea. Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu maneliştii, căci nu existenţa acestui tip de noncultură este problema, ci frecvenţa şi întinderea apariţiei lor la televizor, în zona divertismentului de proastă calitate, a băşcăliei, care a luat locul umorului.

“După 20 ani de imbecilizare, calitatea este respinsă”

– Care este, de fapt, diferenţa dintre băşcălie şi umor?

– Înainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a inteligenţei. Ca orice act artistic – vorba lui Heidegger – umorul te trezeşte din rutină. La noi el a fost o armă de apărare şi de rezistenţă. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de băşcălie, care desacralizează totul. Băşcălia este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de orice fel de valori şi repere. Acest sistem demolant al valorilor, care aparţine omului mic, a ieşit în faţă. Şi atunci a început să se creeze pe bandă rulantă doar acest gen de divertisment, invocând ratingul. Ceea ce este un fals, atâta timp cât excluzi alternativa.

– Telenovelele fac parte din categoria incriminată?

– Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar şi pentru actori. Eu nu-mi acuz colegii, Doamne fereşte, pentru că săracii nu mai au unde să-şi practice meseria. Acceptă aşadar să joace în telenovele, amestecându-se cu amatorii. E ca şi când un neurochirurg ar avea mâna dreaptă un brancardier, care mai e şi murdar pe mână. Imediat se face infecţie. Prin analogie, aşa ajungi să vezi un actor profesionist înconjurat de doi-trei amatori. Şi ştiţi ce se întâmplă? Profesionistului îi scad reflexele, are loc o contaminare inversă şi toţi actorii par amatori. Revenind la noncultură în sensul larg, efectele ei sunt dezastruoase în timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce în ce mai agresivă şi aproape o chestiune de şantaj. După 27 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate, ea este respinsă, căci între timp s-a creat dependenţa. Vorba lui Socrate: piaţa este plină de lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesităţi, false determinări.

“Au făcut din cultură un fel de rezervaţie”

– Spuneaţi ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale.

– Este doar o mimare a alternativei. Şi când spun asta mă gândesc la TVR Cultural sau TVR Internaţional, care sunt nişte catastrofe. Ei, săracii, nu înţeleg că actul de cultură este un organism plin de vitalitate şi nu ştiu să lucreze cu aşa ceva. Au făcut din cultură un fel de rezervaţie, un muzeu. Cultura înseamnă coeficient de putere naţională. Să ne uităm puţin la ţările civilizate. Şi acolo este o luptă acerbă între structurile de market şi cele culturale. Şi totuşi, cu excepţia unor canale super-elitiste cum este Mezzo, ei reuşesc să-şi managerieze inteligent potenţialul cultural, performanţele culturale, pe care le “injectează” în programele şi emisiunile Tv, alături de alte emisiuni, unde cultura funcţionează mai bine decât izolată. La noi programele culturale sunt îngheţate şi convenţionale…

– Ca la un parastas…

– Chiar aşa. Şi-atunci, omul de cultură, artistul, care este viu, n-are unde să se ducă: la muzeu nu vrea, în partea cealaltă nu-l primeşte nimeni.

– V-aţi confruntat cu această situaţie?

– Bineînţeles. Eu am filmat la BBC, la RTL, în Anglia, în Franţa, peste tot, cu spectacole de pantomimă. În România nu am apucat să intru în nci o televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar în Televiziunea Română. Şi n-o spun ca să mă plâng, vă răspund la întrebare.

– Poate n-aţi insistat destul…

– Ba da. M-am înscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeţi dumneavoastră, ei mă consideră tot outsider, n-am fost ales. Au pus tot murdăriile lor ieftine, care le ilustrează perfect natura inferioară. Pentru că oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu, dacă un om ajunge director al unui teatru naţional, sau al unei televiziuni naţionale, el este responsabil faţă de naţiunea respectivă. Şi toată strategia sa managerială trebuie să ţină seama de această exigenţă majoră, a interesului naţional.

“Există două culoare de jogging către cimitir”

– Ce strategie culturală ar trebui aplicată în România?

– O politică a certitudinii. Eu nu fac exerciţii socratice asupra mamei mele. Pe de altă parte, cum să faci exerciţiu de democraţie în valorile naţionale, punând-o pe Mihaela Rădulescu alături de Noica sau Eminescu? Henry Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem da cu împrumut. Este o certitudine. Iar certitudinile încep cu conştiinţa. Am fost debusolat pe vremuri, când un secretar literar de la Iaşi mi-a spus că Eminescu a fost şi poet. “Cum ŞI poet?” – l-am întrebat eu, indignat. “Păi da, mă, că a fost mai întâi o conştiinţă”. O afirmaţie care face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu.

– Ce perspective avem să ieşim din situaţia în care suntem acum?

– Ştiţi ce coeficient de inteligenţă şi de talent are poporul ăsta? Vă rog să mă credeţi, pentru că vorbesc în cunoştinţă de cauză, în două săptămâni Televiziunea Română poate deveni, în materie de divertisment, cea mai performantă din lume. Ceea ce, evident, nu se va întâmpla, din cauza acestei dictaturi a nonvalorii.
Dar vine o generaţie foarte bine înarmată genetic împotriva acestor rechini, care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, în cultură depunerile sunt lente. Mai ales că acum avem o şcoală de teatru distrusă, o ciupercărie de academii de teatru din care actorii ies fără pregătire şi fără perspective… În momentul de faţă există două culoare de jogging către cimitir: pensionarii, care sunt morţi de vii, şi tinerii, care sunt deja pensionari.

– Există alternativa emigrării… 

– Da. Şi asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece inşi nouă pleacă afară. Iar problema este că ei nu pleacă din cauza banilor, ci din cauza imposibilităţii de a se manifesta. Această criză a potenţialului care n-are unde să se manifeste, a fost creată de nonvalorile iresponsabile din România, care nici măcar nu-şi pun problema ce face tineretul după ce termină şcoala. Iar reacţia acestuia de a pleca, este corolarul replicii vulpii din “Micul prinţ”: “Dacă vrei să fim prieteni, îmblânzeşte-mă, educă-mă. Dacă m-ai educat, eşti responsabil”.

– Deci, încă o dată, există o soluţie de supravieţuire?

– Noi, ca popor, pentru a supravieţui, trebuie să ne retragem în munţi – în cultură. Altfel ne calcă gorilele cu Jeep-ul.

Interviu realizat de Miron Manega

Sursa: Stiri | cunoastelumea.ro
 
 
 
   

«

»

loading...